Empatia in terapia diadica


Empatia este "capacitatea de a gandi si de a simti viata interioara a unei alte persoane" (Kahn, 1991). In limbajul colocvial, empatia este adesea considerata a fi „trecerea în pantofii altcuiva”.

Empatia nu inseamna trairea unor emotii sau sentimentelor identice cu ale altei persoane ci capacitatea de a le intelege si de a le integra într-un mod semnificativ.

Intr-o relatie terapeutica, relatie in cadru careia exprimarea emotiilor înfricosatoare este considerata o metoda de vindecare, empatia este adesea recunoscuta pentru efectul sau cathartic.
Daca relatia terapeutica incurajeaza exprimarea libera clientul este adesea mai dispus sa impartaseasca experientele si trairile personale. Datorita empatiei terapeutului, clientul se simte inteles si simte ca sperantele sale interne si temerile personale au valoare.


Creativitatea, atat de prezenta in cadrul sedintelor de terapie prin arta, incurajeaza si sustine aparitia si manifestarea empatiei. La randul sau, empatia alaturi de intuitie, determina dezvoltarea din punct de vedere creativ.

Empatia este cea care ne obliga sa luam masuri si sa cream schimbari in lumea din jurul nostru. Ca si in arta, schimbul de empatie se misca inainte si inapoi de la senzatie la gandire, la actiune. Atunci cand o persoana este empatica , actiunea este profunda si are un caracter personal.

Empatia este o emotie sociala, o abilitate cognitiva, emotionala, o aptitudine cheie in relatiile umane si in special in relatia parinte-copil. Desi toate fiintele umane au o capacitate innascuta de a simti empatie, aceasta poate fi imbunatatita prin practica si o mai buna intelegere a situatiei. Copiii au o capacitate empatica nativa foarte mare, dar trauma, neglijenta, abuzurile prin care uneori trec determina o reorganizare a acesteia.

Desi inca nu au dezvoltat capacitatea de a experimenta intregul complex emotional al empatiei, copiii anteprescolari sunt capabili sa inteleaga si sa interpreteze emotiile altora si manifesta deseori simpatie si dorinta de a ajuta. Raspunsul empatic al copiilor mici cunoaste doua directii: o reactie de simpatie fata de suferinta altei persoane si reactia personala de suferinta determinata de suferinta acelei persoane. De-a lungul perioadei prescolare aceste lucruri se vor schimba. Prescolarii tind sa arate mai multa empatie cand cealalta persoana se afla intr-o situatie cunoscuta lor din experienta personala sau din experienta altora ce le-a fost povestita.

In cazul copiilor, uneori intelegerea trairilor altora nu vine din observarea directa a acestora, ci din explicatia verbala pe care o primesc. Conform studiilor, copiii cu mame mai empatice sunt mai altruisti cu persoanele in suferinta. De asemenea, un atasament sigur determina o mai mare capacitate empatica a copiilor.

De aceea invatarea parintilor in cadrul terapiei diadice sa exprime empatie, sa inteleaga sau sa raspunda sentimentelor copiilor este de multe ori un scop in sine. Dezvoltarea si practicarea empatiei de catre parinti ii va ajuta pe copii sa se simta acceptati, sa dezvolte un atasament mai securizat, sa devina mai increzatori in sine, sa-si inteleaga trairile si sa le faca fata.

De multe ori in cadrul intalnirilor diadice parintiti incearca sa vada lumea prin ochii copilului, sa inteleaga ce simte sau gandeste acesta. Parintii invata sa inteleaga si sa accepte copiii mai mult, sa identifice trairile exprimate de copii prin joc sau arta, atat intr-un mod verbal cat si non-verbal, prin actiunile si expresiile lor faciale. Atunci cand trairile lor sunt acceptate, intelese, copii invata sa faca fata propriilor sentimente sau trairi dar si ale altora.

In cadrul terapiei prin arta cat si in afara ei, activitatea artistica a parintilor alaturi de copii permite dezvoltarea unor aptitudini atat de necesare in relatia cu copilul. In terapia diadica , in timpul activitatii artistice, parintii sunt incurajati sa urmareasca conversatia dar si actiunile copiilor intr-un mod neintruziv si sa raspunda intr-un mod empatic acestora. Acest lucru ii face pe copii sa se simta apreciati si intelesi la un nivel profund, lucru ce va intari legatura de atasament.

Producerea de arta ajuta la formarea unor relatii empatice intre parinte si copil, creaza o legatura si ofera un sentiment de apartenenta. Cand suntem conectati altora devenim mai creativi si mai empatici in moduri noi. Crearea de arta impreuna cu parintele ii face pe copii sa se simte auziti, vazuti, ii ajuta sa dezvolte ei insasi empatie. Prin intermediul artei, la fel ca si prin joc, copiii mai mult decat adultii, aleg sa experimenteze situatii sau trairi dificile. Reflectarea prin arta de catre adult a sentimentelor si gandurilor copiilor determina empatizarea cu acestia intr-o maniera sensibila.

Atunci cand trairile copiilor sunt ascultatea, respectate, acceptate de catre parinte dincolo de efectul pozitiv al acestei situatii apare invatarea, copilul invata de la parinte acest fel de comportament pe care ulterior il va practica cu alte persoane.

Cand trairile copilului nu sunt recunoscute, ascultate, acestea nu dispar, ba dimpotriva, tind sa se consolideze. Nerecunoasterea de catre parinti a trairilor copilului poate bloca procesul prin care acesta invata sa faca fata lucrurilor, fapt ce determina deseori iritabilitate si nemultumire acestuia.

Acceptarea de catre parinti a trairilor copilului nu implica neaparat a fi de acord cu ele, lucru de care parintii se tem deseori. De asemenea, acceptarea de catre parinte a trairilor copilului nu le va face pe acestea mai bune sau mai rele.

Manifestarea empatiei de catre parinte ii va da copilului posibilitatea de a povesti lucrurile asa cum le-a vazut sau simtit,fapt ce determina in general ameliorarea simptomelor, copilul facand fata mult mai bine situatiei. Constientizarea trairilor copilului de catre parinte determina o comunicare parinte-copil autentica si mai puternica. Cand copiii invata cuvintele potrivite pentru trairile lor putandu-le exprima astfel verbal, deseori inceteaza manifestarea comportamentelor nepotrivite ale caror unic scop era exteriorizarea celor simtite.

Arta ii ajuta pe parinti si copii sa creeze relatii. În ciuda emotiilor trasmise si a intensitatii lor, arta faciliteaza crearea de legaturi, mentinand o distanta sigura. Empatia presupune o participare la viata altcuiva intr-un mod personal si fara prejudiciu. Conexiuni empatice, ca cele facute în arta, aprofundeaza si intaresc aprecierea si compasiunea.

Terapie prin arta - Empatia in terapia diadica ursulet copil

 Photo by cherylholt

Terapia diadica


 Terapia diadica este o forma de abordare a Terapiei prin arta ce-i foloseste metodele si principiile, adresandu-se atat parintelui cat si copilului. Aceasta abordare are in centru prima relatie de atasament a copilului, relatia dintre copil si parinte. In lipsa parintelui, relatia poate fi realizata cu alte persoane familiare apropiate.

Conform New Oxford American Dictionary (2010), diada este "ceva alcatuit din doua elemente sau doua parti", termen folosit atat in matematica si chimie cat si in psihologie. In domeniul psihoterapiei, terapia diadica este acea forma de terapie sau interventie ce presupune prezenta in sala de terapie, in afara de terapeut,  a doua persoane intre care exista o relatie. In modul cel mai uzual, termenul de terapie diadica se refera la relatia parinte-copil in terapie.

Terapia diadica isi are radacinile in terapia familiei, in teoriile legate de relatia cu obiectul (Object Relations), in Teoria Atasamentului dar si in diferite alte teorii ce descriu sau analizeaza relatia mama (parinte) - copil. Aceasta forma de terapie se afla cumva in zona dintre terapia individuala, terapia de familie sau de grup, imprumutand caracteristici din toate cele trei forme de terapie, fiind simultan psihoterapie individuala si terapie de familie.

Interventia diadica presupune prezenta parintelui sau a ingrijitorului in terapie, alaturi de copil, parintele nefiind insa doar o parte a unitatii parinte-copil ci si un potential manifestator al interventiilor terapeutice. 

In terapia diadica clientul este relatia parinte-copil, iar concentrarea terapiei pe relatie este mai mult decat o interventie individuala. Terapeutul prin arta nu este terapeutul copilului sau al parintelui, ci terapeutul relatiei. Cu toate acestea, in cadrul terapiei, fiecare parte a diadei este "vazuta", caci structural diada este alcatuita din doua persoane diferite, fiecare cu individualitatea sa. 

Deoarece copiii mici au o individualitate in formare, nedefinita clar, deseori ei se definesc prin raportul cu parintele, prin relatia cu acesta. Desi copilul este cel ce ridica cea mai mare ingrijorare clinica, terapia se concentreaza pe parinte caci inainte de a raspunde nevoilor copilului, parintele are propriile sale nevoi si intampina deseori dificultati in indeplinirea rolului sau de parinte.

Activitatile de arta devin o oportunitate de relationare, de intimitate, facilitand si incurajand comunicarea semnificativa intre cei doi membrii ai diadei.
In plus, folosirea diferitelor materiale artistice potrivite stadiilor timpurii ale dezvoltarii  deseori scoate la suprafata problemele nerezolvate din copilaria parintelui. Dificultatile  din trecutul parintelui pot fi in mod special activate de stres sau de evenimente importante ale vietii cum este si trecerea la viata de parinte (Fliktet al 2010).

Terenul comun este producerea de arta, aceasta fiind o oportunitate de a relationa intr-un mod profund, semnificativ, arta facilitand comunicarea intre cei doi membri ai diadei. "Parintii si copiii sunt implicati intr-o experienta creativa vizuala ce foloseste imaginatia si permite exprimarea simbolica, non-verbala, in timp ce cei doi sunt implicati in activitatea artistica potrivita nivelului de dezvoltare al copilului" (Regev, Snir 2014).

Necesitatea sau recomandarea acestei forme de terapie de catre terapeutii prin arta poate avea la baza o multitudine de motive terapeutice:

 - observarea si analiza relatiei parinte - copil 
 - intarirea sau refacerea acestei relatii
 - intarirea si invatarea rolului de parinte (parenthood)
 - terapia directa a relatiei parinte - copil 
 - lucrul cu o modalitate de atasament mai putin potrivita 
 - modelarea conduitei parintelui, astfel incat sa inteleaga si sa raspunde nevoilor de baza, de afectiune si securitate ale copilului
 - timp de calitate si in siguranta impreuna
 - dialogul prin arta, non-verbal, al celor doi

Diada mama-copil este poate cea mai importanta forma a dinamicii din viata unui om, iar interactiunile din cadrul familiei sau a unor grupuri sunt intr-o mare masura suma diferitelor relatii diadice avute (Stern ,1995). 

Terapie prin arta - Terapie diadica parinte copil

 Photo by rawpixel

Benzile desenate instrument in Terapia prin arta


Benzile desenate au incercat in ultimele decenii sa isi castige locul in lumea artei, o perioada lunga de timp nefiind considerate arta. Poate acest inconvenient se datoreaza perioadei de inceput, cand in jurul anului 1900 benzile desenate nu erau decat gaguri si o forma de umor simplu. Cu timpul insa, mai exact pe la sfarsitul secolului XX, cand in comics sunt abordate probleme de actualitate, acestea devin o cale de exprimare a parerilor legate de rasism, fanatism religios sau razboi (Grinfeld,1997) si un medium de arta recunoscut.

Pana si termenul, comics (benzi desenate), are propria sa semnificatie, folosirea formei de plural nu este intamplatoare, caci termenul descrie atat medium-ul de arta cat si filosofia formei, uneori benzile desenate fiind o modalitate de aranjare a haosului interior.

Abordand problemele de actualitate dintr-o perspectiva personala, benzile desenate devin mult mai profunde si complexe. Prin intermediul lor autorii pun deseori pe hartie viata, experienta personala, lucru nou si diferit de ceea ce se intamplase pana atunci, cand benzile desenate erau de cele mai multe ori povesti fantastice foarte diferite de realitate.

Folosirea evenimentelor din viata personala va largi reportoriul de trairi si emotii (bucurie, frica, durere, invidie) exprimate, benzile desenate determinand nu doar hohote de ras ca la inceputuri ci si un proces de eliberare a sinelui de emotiile puternice, un proces de catharsis. Ele nu exprima doar trairi ci si imprumuta calitati de la creatori devenind astfel o forma de terapie, de vindecare, nu doar o forma de arta. Astfel, crearea de benzi desenate ofera o eliberare emotionala, iar personajele devin un alter-ego, ce exprima dorintele si idealurile creatorului. McCloud (1993) considera ca nu exista alta forma de arta care sa ofere atat de mult privitorilor si sa ceara atat de mult de la ei in acelasi timp.

Benzile desenate permit depasirea durerii psihice, fricii, doliului. Recunoasterea potentialului terapeutic al benzilor desenate va aduce dupa sine si recunoasterea lor academica. Este recunoscut astfel faptul ca benzile desenate ajuta la explorarea lucrurilor, situatiilor importante din prezent si permit reexaminarea momentelor din trecut. Aceste proces incurajeaza clientul sa se proiecteze  intr-un anume moment de timp si sa repete comportamentul avut sau sa modifice realitatea asa cum ar fi dorit sa fie, incurajeaza crearea de scenarii.

Ca medium de arta, benzile desenate ofera creatorilor posibilitatea exprimarii unei actiuni fizice sau emotionale oferindu-le o varietate mare de resurse pentru sanatatea lor psihica. Incurajeaza oamenii sa creeze singuri povesti ceea ce le va permite nu doar identificarea cu propriile personaje dar si relationarea cu unele aspecte negative ale vietii, sentimentelor si trairilor lor, intr-un mod constructiv si creativ.

Ca instrument terapeutic, crearea de benzi desenate este o cale de eliberare si exprimare sigura pentru clienti, acestia putand crea o lume in care actiunile personajelor decurg si au urmarile dorite de ei. Folosirea benzilor desenate ca instrument terapeutic poate fi deosebit de folositor in lucrul cu copii acestea fiind un medium cunoscut.

Benzile desenate reprezinta o limba diferita (Ware, 2004), un mod de comunicare diferit (Fosterr, 2009), iar in terapie, prin intermediul lor, clientii de varste diferite pot exprima cu ajutorul personajelor modul in care lucrurile decurg si evolueaza in directia dorita de ei, fara ca acest lucru sa aiba urmari in viata reala. In cadrul benzilor desenate situatiile pot fi rezolvate asa cum considera clientul ca este potrivit. Prin intermediul conflictelor si rezolutiilor experimentate rezolvate de personaje, clientii pot experimenta intr-o forma tangibila succesul sau insuccesul.

In timp amintirile noastre sunt alcatuite doar partial din evenimentele intamplate, mintea noastra  umpland deseori spatiile goale. Probabil de aceea este atat de simpla si naturala atractia noastra fata de comics, acele "desene staccato, imagini izolate, separate prin spatii albe, locul unde actiunea si miscarea au loc" (McCloud, 1993), atat de asemanatoare memoriei noastre.

terapie prin arta in benzile desenate

                             Photo by Liam Tucker

Violenta domestica si Terapia prin arta


Violenta in familie reprezinta orice act sau actiune fizica sau verbala savarsita cu intentie de catre un membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii, care provoaca o suferinta fizica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material. In sensul legii, prin membru de familie se intelege sotul, ruda apropiata si persoanele care au stabilite relatii asemanatoare acelora dintre soti sau dintre parinti si copil, dovedite pe baza anchetei sociale. Constituie, de asemenea, violenta in familie impiedicarea femeii de a-si exercita drepturile si libertatile fundamentale.” Legea 217/2003

Terapia prin arta este una din formele de psihoterapie folosite cu succes in adaposturi, atat in terapia femeilor cat si a copiilor ce au trecut prin violenta domestica. In cazul violentei, scopul terapiei prin arta este acela de a oferi ajutor, de a incuraja si a intari, dar si de a valida capacitatile de parinte ale mamei.

Terapia prin arta este o modalitate non-verbala, de multe ori mai putin amenintatoare decat terapie verbala clasica, ce ofera victimelor violentei domestice posibilitatea de a "vorbi" despre experienta lor dureroasa. De asemenea, este o forma de terapie foarte potrivita copiilor mici datorita abilitatilor verbale limitate ale acestora.

In general mamele ce ajung in adapost in urma unui episod violent vin insotite de copii. Desi uneori violenta nu a fost indreptatea impotriva copilului, deseori are efect asupra sa. Acesta se simte deseori confuz, ii e teama, frica, este nervos, are deseori trairi ambivalente (ii lipseste tatal si este ingrijorat pentru mama). In plus, a merge intr-un adapost este deseori o schimbare foarte mare pentru copii. Acestia parasesc mediul cunoscut, casa, celalalt parinte, lucrurile lor, jucarii, jocuri, prieteni, uneori scoala sau orasul in care locuiau, schimbare ce poate genera uneori o trauma. De aceea, ca interventie de urgenta este necesara inceperea terapiei atat a mamei cat si a copilului cat mai repede.

Copilul si mama vor primi terapie individuala sau diadica in functie de situatie si varsta copilului si/sau terapie de grup in incercarea de ai sustine si ai ajuta sa identifice si sa isi exprime trairile. In cadrul terapiei vor putea vorbi despre lucrurile ce se petrec sau s-au petrecut in familie putand fi astfel evaluate nevoile si grijile lor. Terapia va inlesni adaptarea la noua stare de fapt, viata in adapost, cu tot ce implica aceasta.

Este deosebit de important, atat pentru mama cat si pentru copii, sa primeasca atat asistenta de scurta durata, interventii de criza, cat si terapie de lunga durata. Interventiile in perioada de criza au capacitatea de a diminua semnificativ stresul emotional si angoasa. O buna intelegere de catre terapeuti a valorii , metodelor si importantei acestor interventii joaca un rol vital in perioada de criza. Femeile ajunse in adapost sunt de obicei foarte motivate in perioda de criza sau post-criza sa ia masuri, sa schimbe lucrurile din viata lor si de aceea interventia cat mai rapida este absolut necesara.

Exista o multitudine de tehnici si activitati ce pot fi folosite atat in perioada de criza cat si in cea de post-criza, atat cu mamele cat si cu copiii lor. Consider ca unul din scopurile interventiilor post-criza este incercarea de intarire a relatiei dintre mama-copil fapt pentru care este deosebit de importanta activitatea impreuna. Relatia mama-copil joaca un rol important in luarea deciziei ulterioare privind viata celor doi dupa perioada petrecuta in adapost.

Activitatea artistica descrisa mai jos este foarte potrivita pentru intarirea relatiei mama-copil putand fi folosita in interventia post-criza.

Colaj de arta abstracta

Varsta copilului: 9 luni - prescolari, scolari

Materiale necesare: coala de hartie autoadeziva, hartie creponata de diferite culori, sticlute (borcanase) cu capac cu gauri, nisip colorat, condimente pulbere de diferite culori, sclipici, carioci

Indicatii
Se indeparteaza foaia ce acopera lipiciul foii autocolante. Se pot lipi pe foaia autocolanta bucatele de hartie creponata sau se pot presara nisip colorat, condimente sau sclipici dupa dorinta. Nisipul presarat (condimente, sclipici) poate fi aranjat cu mana pentru a se lipi mai bine.
*Se vor da cel putin 2 sticlute cu nisip, condimente sau sclipici.

Semnificatia simbolica
Obiectele lipite de cei doi sunt un simbol al atasamentului si al legaturii mama- copil. Activitatea incurajeaza parintele sa ”urmareasca” copilul, sa-i repete miscarile, actiunile si nu in ultimul rand sa il incurajeze si sa comunice cu el. A lucra impreuna, unul langa altul, are de obicei un efect pozitiv. Daca varsta copilului permite, aceasta activitate poate fi continuata cu discutia despre cauza si efect.
Terapie prin arta si violenta domestica mana

  Photo by bady qb

Quizz - Terapia prin arta fara secrete

 

Asta e terapie prin arta, arta, psihoterapie sau o struto-camila? Hai sa vedeti cat de bine sesizati diferentele intre ele. Am pregatit pentru voi un joc trivia scurt si dragut care o sa va ajute sa cunoasteti mai bine acest domeniu.

 

  * pentru quizz apasa pe poza

terapie prin arta intrebari quiz culori

  Photo by David Pisnoy